Interludiu

Ni s-a intamplat tuturora la un moment dat sa intalnim ceva sau cineva fata de care sa dezvoltam fascinatie. Din prima clipa in care vedem, auzim, percepem acel ceva sau cineva stim ca ne va captiva fara sansa de scapare. Mi se pare una din cele mai sublime stari pe care o poate trai o fiinta; procesul prin care se iveste sentimentul de fascinatie; procesul prin care noi il constientizam cu uimire si bucurie este atat de pur si fara de cusur. Nimic si nimeni nu poate perturba aceasta inflorire ce se petrece in noi, e acel moment de un echilibru si armonie perfecta ce ne domina. Poate fi o fractiune de secunda, o secunda, un minut, o ora… timpul isi iese din tipare.

Ni se intipareste pe retina – la propiu si la figurat – ceva, un obiect, o culoare, o textura, o forma, o imagine, o aroma, un sunet, o melodie, un cuvant, o idee, un loc, sau cineva, un anumit fel de a fi priviti, o voce, un zambet, un anume mers, un anume chip, o anume atitudine, niste anumite gesturi…si acea intiparire va face parte din noi pentru totdeauna desi vom uita, poate, de exaltarea fascinatiei. Avem acest…sa-l numim obicei, sau pacat, daca vreti putin dramatism, sa vrem sa aducem tot ceea ce ne fascineaza in viata noastra, in cotidian, imprejurul nostru, in aerul nostru. Momentul acela in care uitam sa respiram si in tacere ni se dilata pupilele, naste fascinatia, care mai departe poate naste dorinta, dor, dependenta, obsesie.

Cand e vorba de ceva, de cele mai multe ori e usor sa aducem ceea ce ne fascineaza in viata noastra, si sa gustam din voluptatea lor: sunt alegerile pe care le facem… ce ascultam, ce culori preferam, ce ne place sa mancam, ce citim, ce privim, cum ne aranjam spatiul, toate alegerile astea, toate preferintele pornesc din fascinatie. Si e cel mai dureros cand nu putem ajunge la ceea ce ne fascineaza, totul se transforma in dorinti arzatoare, vise si cosmaruri, scop, dor. Dupa cum spuneam, cand vine vorba de ceva e mai simplu, sau daca nu, e mai sigur, ca putem ajunge cat mai aproape de ceea ce ne fascineaza. Mai greu si mai dureros e cand vine vorba de cineva. Cum ajungem in preajma cuiva care ne fascineaza prin ceva, sau prin totalitatea fiintei lor? Cum ne apropiem si cum ramanem acolo? Putem sa stam deoparte fata de cineva care ne fascineaza, oare e mai bine sa stam deoparte? Oare putem deveni fascinati de noi insine?

Si ce se intampla cand obiectul fasicinatiei, fie el si o fiinta, inceteaza a mai exista, fie pentru ca l-am absorbit noi prea mult si l-am trecut in cotidian, fie din cauze terte? Ne indreptam spre spre alte fascinatii, caci eu cred ca suntem intr-o continua cautare de a fi fascinati. Ce seci mi se par zilele in absenta acestui sentiment.

Insa cel mai interesant in tot procesul asta mi se pare momentul prin care incepem sa ne cunoastem prin prisma a ceea ce ne fascineaza. Priviti atent in glosarul vostru de “fascinatii”, veti spune cu siguranta la un moment dat “a, asta nu stiam despre mine”. Bucurati-va de fiecare ceva sau cineva care va fascineaza. Bucurati-va mai mult de acei “cineva”. Oamenii sunt unici si cu atat mai mult cei care ne fascineaza. Apropiati-va de ei. Provocarea e mai mare, dar trairile sunt pe masura. Poate apropierea se va concretiza in prietenie, iubire, sau dezamagire, sau in simpla bucurie de a va fi apropiat de cineva.

Cedati irezistibilului din viata voastra si traiti-l.

Ganduri in jurul datei de 16

Stateam deunazi si incercam sa imi amintesc cam ce credeam eu despre viata pe la 6-7 ani. Copilaria, am avut norocul, zic eu acum, sa nu mi-o petrec printre “blocurile gri”, ci intr-o curte si intr-o casa aproape de natura, intr-un idilic ( ?!?!?!) orasel de munte. Bun, inca de mica am priceput eu cateva chestii esentiale despre mine: voce n-aveam desi imi placea la nebunie sa tin deodorantul pe post de microfon si sa o fac pe “Madonna”, deci stiam eu bine…cantareata n-aveam sanse sa ajung. Nici fotomodel stiam ca n-am sa ajung, desi imi placea sa fur tocurile mamei si sa ma fandosesc in oglinda si in aparatul de fotografiat, dar iarasi stiam eu bine ca prea inalta si zaluda n-am sa cresc.

Am trecut epic si fugitiv prin idealuri de avocata ( ca eram tare-n gura cand eram mica, mai rau ca acum) asta pana am descoperit eu cu ochii mei ca salile de judecata si avocatura-n general nu-s ca in Ally McBeal, si subit s-a trezit in mine o mica anarhista care era anti-sistem si “care-i-treaba-cu-toata-birocratia-asta?” sau “ce-atatea-reguli?”.

Bineinteles ca am avut si faza “cand o sa ma fac mare o sa ma fac doctor de plante, animale si oameni” ( nu vroiam sa discriminez nicio fiinta). Si asta s-a incheiat cand am facut cunostiinta cu fizica, chimia si cu “zvonul “ conform caruia ca sa ajungi doctor multi ani pe bancile scolii trebuie sa petreci.Si iarasi mica anarhista a zis “no-no”. De fapt si azi sunt convinsa ca as fi iesit un medic excelent, anatomia mi-a placut la nebunie…dar hm. Sa nu deviem de la subiect! Ce-mi mai suna mie placut la ureche era meseria de director. Eu in sinea mea nu prea eram convinsa ca e o meserie pe bune( asa cum a si reiesit cand am crescut, ca nu-i) da ca cineva trebuie sa o faca si pe asta! Si ma mai gandeam eu ca ce i-o fi invatand pe astia la Facultatea de Directori… cum sa tina biciul in mana, sa aiba secretare si birou mare, si sa-si faca case cu doua etaje. Ha!

Gandindu-ma si mai bine, eu cand eram mica eram o mini cut-throat-bitch.Eram materialista si nu ma imaginam in viitor decat femeie de cariera cu conturi fabuloase in banca si masina cu sofer la scara, n-aveam de gand sa ma marit pana la treizeci de ani nici in ruptul capului, ma uitam cu superioritate la baieteii colegi de gradinita si apoi de clasa la scoala care se jumuleau unii pe altii in pauze si se tavaleau pe jos intocmai ca porcusorii in noroi, credeam despre majoritatea fetelor ca sunt pitzi (desi conceptul asta nu exista pe atunci, eu il “simteam”)santajam sentimental orice si oricine-mi iesea in cale.. si tot asa. De unde veneau ideile astea nu stiu, ca zau toata ziua stateam cu nasul in carti cu povesti de dragoste eterna intre printi si printese , unde binele invingea mereu raul, si ma uitam la Tom si Jerry si Laboratorul lui Dexter, si ma jucam cu papusi si masinute. Deci de unde le cocea mintea mea creata nu stiu. A da si am crezut in Mos Craciun pana pe la vreo zece ani si ma luam de par cu toti aia care ziceau ca nu exista si ma intimidau oamenii care se degizau in tot felul de personaje, inclusiv in Mosu, adica mama e mama, vecina e vecina, da’.. asta e Mickey Mouse, nu-l vezi in fiecare zi!! Ca sa vezi.

Bai, si dup-aia am crescut si am luat-o pe caile adolescentei, ca toata lumea, si totul a inceput sa se complice. Da’ rau de tot. Au aparut idei de genul “ care-i scopul si menirea mea si a omenirii?”, nu mai exista prost si destept, erau oameni diferiti cu diferite aptitudini, calitati si defecte, nu mai era frumos si urat, era “fiecare om are ceva frumos si ceva urat”, nu mai era “ce-i in mana nu-i minciuna”, era “ orice are o aparenta si o esenta”, nu mai erau oameni pe strada, era societate, nu mai erau baieti si fete, erau drepturi egale, misoginism si androginism. In fine si tot asa, ca as putea sa umplu vreo suta de pagini cu nu mai era si era altfel.

Si intr-o buna zi stai, te uiti in urma si te intrebi firesc “ da cand s-au complicat treburile asa?”. Si vrei cumva sa le simplifici si nu mai poti. Ba pe masura ce vrei sa le simplifici pe atata se complica. Eu cred ca asta-i principalul motiv pentru care majoritatea oamenilor sunt nostalgici dupa copilarie.

Ei si-acum.. vine intrebarea aia “and theeeen?”. Adica what next? Ce-a fost, e bine incheiat..dar ce va urma..ce va urma?! Nu reusesc sa imi dau seama. Adica da ok, exista planul A, planul B, C, D… optiuni posibilitati, cai. Ma refer la nivel de complicatii… pe zi ce trece descoperim, invatam, asimilam,uitam, aprobam, negam, ne razgandim sau devenim mai fermi, in fine, si totul se complica din ce in ce mai mult. Ok, unii dintre voi o sa ziceti ca nu-i asa, ca pentru voi totul e foarte simplu, da sa stiti ca va mintiti singuri. Ma intreb daca va veni o zi in care lucrurile sa fie mai simple, poate nu chiar asa ca la inceput, dar macar pe-aproape.

Da, am crescut, am evoluat. Am inteles ca valorile materiale nu-s o baza decat pentru ceea ce ajunge praf si pulbere si cu cat te indarjesti mai mult sa le ai cu atat o sa le ai mai putin, am inteles ca nu-i prea bine sa calci pe oamenii din jurul tau, si daca ei te calca pe tine, n-ai decat sa-i scuzi si sa-i lasi in urma… karma functioneaza fara gres, am inteles chestii legate de arte, de religii, de mentalitati, de psihologii, de filosofii, etc. etc. etc. Inca n-am inteles unde mi-a disparut al saptelea simt, daca il pot numi asa, acela de a simplifica.

Later edit, la cererea fanilor: Mini me. Isn't that a killer, or what?!

Profetii despre...viitor

In randurile urmatoare as vrea sa va vorbesc despre ceva ce am descoperit sa zicem recent si mi s-a parut incitant nu doar prin ceea ce propune dar si prin intrebarile pe care m-a facut sa mi le pun.

Este vorba de un om, Jacque Fresco - un cetatean American, inginer,inventator si futurist. El a pus bazele Proiectului Venus: si anume reconstructia societatii asa cum o stim astazi pana la cele mai mici aspecte. Acest proiect propune constructia unei economii bazate pe resurse, acestea fiind disponibile fara a fi nevoie de bani,credite, banci s.a.m.d., mergand pe premisa ca pamantul ofera toate aceste resurse, iar transpunerea folosului de resurse naturale prin practici monetare este irelevanta si contravine supravietuirii noastre ca specie. Rezultatele acestei practici se vad in prezent, sustin ei, prin “bolile sociale” cu care se confrunta mapamondul la ora actuala: crize economice, somaj, violenta si razboaie, foamete si altele.

Este intr-adevar fascinanta capacitatea de vizionar pe care o are acest om. Siteul oficial este: www.thevenusproject.com si siteul in limba romana este www.proiectulvenus.ro .Intrati aici pentru a citi mai multe despre acest proiect si a vedea schite, planuri si structuri imaginate de Jacque Fresco, caci el nu isi propune sa remodeleze doar sistemul economic, ci toate sistemele in ansamblu din care omul face parte, inclusiv caminul, mijloacele de transport si relatia cu natura. De asemenea va recomand sa cautati pe Google Video si documentarul despre The Venus Project, veti intelege mult mai bine ascultandu-l pe Jacque Fresco vorbind el insusi despre asta. De asemenea, The Venus Project se afla intr-o stransa colaborare cu The Zeitgeist Movement ale carei filme va recomand puternic sa le vizionati, daca nu ati facut-o deja.

Dupa ce m-am documentat despre asta am inceput sa imi pun intrebari in mod firesc. Cat de utopica este aceasta idee? Daca intr-adevar este realizabila se va lovi fara indoiala de dureroasele experiente ale trecutului in ceea ce priveste “redefinirea societatii” – vezi comunismul, nazismul, chiar si capitalismul si scepticismul ce a rezultat in urma acestor experiente.

O alta bariera de care se loveste este insasi natura umana, care s-a schimbat considerabil de-a lungul istoriei – la ora actuala mare parte din societate este drogata pe bani, pe material, pe lupta pentru putere, pe politic. Putem oare sa ne trezim din propia dependent sis a avem curajul sa privim in alta directie? In plus, e bine dovedit la nivel de masa ca firea umana e refractara la schimbari si usor de manipulat prin promisiuni de stabilitate, siguranta. Chiar si la ora actual societatea e “tinuta in frau” prin astfel de mijloace… si democratia iti promite ca ai siguranta de a fi liber, ceea ce este cert discutabil.Deocamdata avem siguranta iluziei de a fi liberi. Ori revolutinoarea a tot ceea ce ne inconjoara cu asemenea amplitudine va avea nevoie de mult, mult spirit de convingere.

De o schimbare e nevoie clar. Individul la ora actuala se afla intr-o criza, fie ea spirituala, intelectuala, materiala, numiti-o voi cum vreti, si se gaseste intr-un fel de picaj liber, facand societatea sa se indrepte spre o directie necunoscuta, despre care nici cei mai optimisti nu au cuvinte de bine.

Adevarul e ca in goana noastra de zi cu zi rareori avem ragazul de a ne gandi la viitor, si cand o facem de cele mai multe ori o facem la scara redusa, la nivel individual si personal, dar nu ne intrebam cum va arata lumea din jurul nostru. Ne e frica sa ne asumam vreo responsabilitate pentru ce va fi peste 5, 10,20, 50 de ani. Preferam sa lasam asta in grija altcuiva ( a cui?!), sa dam vina cand va fi cazul pe putere, pe destin, pe Dumnezeu, pe “asa a fost sa fie” si “asa ne-a fost dat”.

Ma uit in jurul meu si vad tineri, de orice nationalitate ar fi, care cresc si pe zi ce cresc devin mai egoisti, mai pentru sine, mai profitori, mai pe interes, mai lipsiti de scrupule, mai orgoliosi fara motiv, iar putinele lucruri pe care le fac pentru altii le fac de dragul complezentei sociale, si nu pentru ca asa le vine natural, nu pentru ca asa simt.

Asa ca eu vreau sa imi pun intrebari despre viitor, si sa si gasesc raspunsuri si vreau sa cred nu intr-un viitor mai bun, ci intr-un viitor bun, fie el si altfel si sunt gata sa sustin orice idee pentru asta.

Roadtrip sentimental in tinutul cactusilor

Route 66. Il stiti cu totii. Celebrul Route 66 ce traverseaza continentul american de la un capat la altul.

Si-acum o sa va propun un exercitiu de imaginatie. Imaginati-va un continent al vostru, un continent unde fiecare prieten, iubit sau iubita, om pe care l-ati admirat, persoana la care tineti sau ati tinut sau care inseamna sau a insemnat ceva pentru voi reprezinta cate un stat. Mai mare sau mic, mai intreg sau mai fragmentat, cu granite mai fixe sau mai putin fixe…in fine.

Si-acum fetelor.. puneti-va cea mai sexy rochie si cei mai inalti pantofi, baietilor puneti-va cea mai fenomenala camasa si cei mai buni ochelari de soare, suiti-va,aveti de ales : un Camaro RS rosu voluptos, o Hemi Cuda gata de atac sau poate un Shelby Ford Mustang masiv si furios, si calcati acceleratia pornind pe Route 66 –ul continentului vostru, aventurati-va din stat in stat, afundati-va spre desert, lasati viteza sa depaseasca pragul de inconstient si profitati de peisaj.

Ce vedeti? Ce simtiti? Ce melodii se aud la radioul dat la maxim? E soare? E cald? Poate pe alocuri zariti la orizont cate o tornada? Poate vi s-a facut sete si brusc opriti la o benzinarie care uitaserati ca era acolo, si are cea mai rece limonada? Poate uneori vreti sa incetiniti sau uneori acceleratia nu face fata? Nu va temeti ca nu stiti incotro va indreptati, drumul asta are o singura directie si un singur capat, fara limita de viteza si radare, fara accidente neprevazute, fara pasageri nedoriti.

Aveti fotografii din fiecare stat, cu fiecare punct important. Vi le mai amintiti, mai stiti in ce cutie sunt ratacite? Mai bine va uitati in torpedo sau portbagaj, aveti sanse sa le gasiti.

Sper ca profitati la maxim de drumul asta. Daca va place tare ati putea sa-l parcurgeti mai des, nu-i chiar asa lung precum pare, si masina asta e grozava, recunoasteti-o. Aproape de pragul dependentei.

Si cand zariti la orizont capatul drumului, oceanul si plaja portocalie de la apus la ce va ganditi? Ce urme bizare a desenat praful peisajului arid prin care ati trecut pe capota lucioasa a masinii? Parsive nostalgii…

Felicitari, doar ce ati parcurs Route 66-ul timpului vostru sentimental.

Top 5 ...

… locuri unde visez ( cu determinare de a o si face! ) sa locuiesc cel putin un an. In ordine alfabetica:

1. Amsterdam.

Pana acum am cunoscut Amsterdamul doar in vacanta. Ceea ce am cunoscut m-a intrigat sa si aflu daca e asa mereu. In general as caracterzia atmosfera ca fiind “ingramadita” – stradute inguste, cladiri cu fatade inguste, multi oameni, localnici si turisti la un loc, alergand de colo, ceva din farmecul pe care il are o camera plina de prieteni, dar si o atmosfera ludica, date de barcutele ce se leagana vesele in sus si jos pe canale, si bineinteles varii metode de a te relaxa ( toate legale, ha!), sa nu mai zic cata cultura si inovatie pe metru patrat de descoperit - per total toate astea fac din Amsterdam un >>must<<.

2. Londra.

Cand am pasit pentru prima oara in Londra, denumita de New York Times capitala lumii, stiam atatea lucruri despre ea cam cat ar putea cuprinde un mini ghid. Cu toate astea intalnirea m-a surprins intocmai cum ne surprinde intalnirea cu strain de care ne indragostim iremediabil. Se spune ca cele mai profunde sentimente sunt cele care nu se pot exprima in cuvinte. Tot asa si eu ma simt depasita in a va evoca in cuvinte ( fie ele si foarte multe ) farmecul acestui oras, coplesitor si acaparant.

3. New York.

Niciodata nu am posedat nici cea mai mica atractie fata de continentul american… cu exceptia acestui oras, care desi un simbol al Americii imi inspira totusi puternice influente europene, natural as zice, din moment ce a fost fondat de europeni. Cu siguranta un oras care nu oboseste, si in care noaptea nu-si are rostul decat pentru a aprinde milioanele de lumini si a incepe petrecerile, te face sa te simti vinovat pentru orice ora de somn in plus. Normal ca fascinatia “vine la pachet”.

4. Rio de Janeiro.

Orasul vesnicii vacante… locul unde peisajul natural, oceanul din care ies muntii, si plajele mereu fierbinti, te lasa fara respiratie la propiu si la figurat, este probabil un oras la fel de aglomerat si neobosit ca si marele capitale ale lumii, doar ca are si cateva provocari in plus: limba portugheza, care mie personal imi gadila timpanul in mod placut si oricand mi-ar face placere sa mi-o insusesc, reputatia de a fi unul din cele mai violente orase din lume si cu cele mai pregnante contraste sociale – de la favele la zonele de lux exclusiv, cu plajele de la Ipanema, Copacabana, Leblon, pasiunea pasilor de samba care-i o cerinta obligatorie pentru nopti de neuitat.

5. Tokyo.

Desi foarte urban in aparenta , privit mai aproape Tokyo pastreaza puternice influente traditional japoneze, si impreuna cu viata de noapte ametitoare si locurile de refugiu spiritual pare sa iti ofere totul. Insa provocarea e muuuult mai mare de atat – ganditi-va la “the cultural clash” intre un european si tot ceea ce inseamna japonez – de la limba pana la excentricul lor gust in moda care s-ar putea sa te faca sa iti reevaluezi serios stilul de viata. Ce sa mai vorbim, capitala japoneza e o planeta de sine statatoare.Sa nu mai zic de proximitatea fata de cele mai exotice insule ale lumii si de marile Chinei de sud.

Ca va fi in 2- 3 ani sau la pensie … ne vedem la o cafea in….