Monolog intre doua capete

Doar liniste radicala ar trebui sa fie in lumea oricui, lumea aia care se zice ca porneste dintre doua tample si sfarseste la radacina sufletului.Dar uneori nu se poate, caci iata cineva discuta prea aprins pentru o noapte asa tarzie.Dincolo de cliseul ca in noi se afla doua contraste, am descoperit ca in noi sunt doar nuante.Am privit ironic pe cei ce sustin si se straduie sa arate ca iata, ei gandesc doar in negru si alb.Am zambit cu ingaduinta la cei ce isi descopereau propiile nuante.Sa-ti stapanesti propiile culori, asta e o arta pe care nu o poti exprima decat prin propia esenta, fata de tine. Inchid ochii,si nu vreau sa mai vad, vreau sa ma vad doar pe mine, intr-un egoism atroce, imi pasa doar de panza mea pe care pictez.Cand va fi gata ma voi darui fara niciun strop de nostalgie oricui va fi, si ma voi arunca in orice fel de lume.Asa ca cel putin cinci minute pe zi, si cateva ore bune pe noapte pictez..pictez la marea mea opera.Ce daca nu va fi pe nicio simeza, niciodata? Revenind la discutia tarzie in noapte, se facea ca erau doi prieteni, cum altfel, la o cafea.Cafeaua eram eu, de obicei amara, si suficient de tare cat sa provoace palpitaii inutile.Unii o mai indulcesc, cafeaua sau realitatea, dar uneori, e prea amara chiar si pentru cel mai dulce zahar.Si, cum spuneam, discutau.Discutau despre ce inseamna a fi.Despre a privi lumea cinic sau nepasator sau dimpotriva cu multa sensibilitate.Despre naivitatea unor suflete impure alese aleatoriu sa sufere. Despre cat de bine mint oamenii, ignorand adevaruile ce zac in ei ca o molima, pentru ca asa e lumea aceasta facuta sa fie.Despre gandurile subtile de autodistrugere tacuta.Despre cat de usor e sa fii fericit, si cum noi o facem un ideal greu de atins.Despre cat de greu e sa fii sincer in momentele importante.Despre cum ne impunem programe peste programe ce nu fac decat sa ne dezechilibreze.Despre ce inseamna sa te hranesti cu nimic in zile in care nu intelegi nimic.Despre a te pacali ca traiesti inchis intr-o punga cu praf.Despre a incerca sa intelegi o lume neinteleasa. De aceea uneori tanjesc dupa o liniste autista, o liniste a firului de iarba uitat pe o creasta aproape de ceruri.Insa vocile celor doi prieteni devin un soundtrack ce seamna a fatalitate.Si poate ca uneori e bine sa le asculti incetisor, ca pe un post de radio clandestin.