Ganduri in jurul datei de 16

Stateam deunazi si incercam sa imi amintesc cam ce credeam eu despre viata pe la 6-7 ani. Copilaria, am avut norocul, zic eu acum, sa nu mi-o petrec printre “blocurile gri”, ci intr-o curte si intr-o casa aproape de natura, intr-un idilic ( ?!?!?!) orasel de munte. Bun, inca de mica am priceput eu cateva chestii esentiale despre mine: voce n-aveam desi imi placea la nebunie sa tin deodorantul pe post de microfon si sa o fac pe “Madonna”, deci stiam eu bine…cantareata n-aveam sanse sa ajung. Nici fotomodel stiam ca n-am sa ajung, desi imi placea sa fur tocurile mamei si sa ma fandosesc in oglinda si in aparatul de fotografiat, dar iarasi stiam eu bine ca prea inalta si zaluda n-am sa cresc.

Am trecut epic si fugitiv prin idealuri de avocata ( ca eram tare-n gura cand eram mica, mai rau ca acum) asta pana am descoperit eu cu ochii mei ca salile de judecata si avocatura-n general nu-s ca in Ally McBeal, si subit s-a trezit in mine o mica anarhista care era anti-sistem si “care-i-treaba-cu-toata-birocratia-asta?” sau “ce-atatea-reguli?”.

Bineinteles ca am avut si faza “cand o sa ma fac mare o sa ma fac doctor de plante, animale si oameni” ( nu vroiam sa discriminez nicio fiinta). Si asta s-a incheiat cand am facut cunostiinta cu fizica, chimia si cu “zvonul “ conform caruia ca sa ajungi doctor multi ani pe bancile scolii trebuie sa petreci.Si iarasi mica anarhista a zis “no-no”. De fapt si azi sunt convinsa ca as fi iesit un medic excelent, anatomia mi-a placut la nebunie…dar hm. Sa nu deviem de la subiect! Ce-mi mai suna mie placut la ureche era meseria de director. Eu in sinea mea nu prea eram convinsa ca e o meserie pe bune( asa cum a si reiesit cand am crescut, ca nu-i) da ca cineva trebuie sa o faca si pe asta! Si ma mai gandeam eu ca ce i-o fi invatand pe astia la Facultatea de Directori… cum sa tina biciul in mana, sa aiba secretare si birou mare, si sa-si faca case cu doua etaje. Ha!

Gandindu-ma si mai bine, eu cand eram mica eram o mini cut-throat-bitch.Eram materialista si nu ma imaginam in viitor decat femeie de cariera cu conturi fabuloase in banca si masina cu sofer la scara, n-aveam de gand sa ma marit pana la treizeci de ani nici in ruptul capului, ma uitam cu superioritate la baieteii colegi de gradinita si apoi de clasa la scoala care se jumuleau unii pe altii in pauze si se tavaleau pe jos intocmai ca porcusorii in noroi, credeam despre majoritatea fetelor ca sunt pitzi (desi conceptul asta nu exista pe atunci, eu il “simteam”)santajam sentimental orice si oricine-mi iesea in cale.. si tot asa. De unde veneau ideile astea nu stiu, ca zau toata ziua stateam cu nasul in carti cu povesti de dragoste eterna intre printi si printese , unde binele invingea mereu raul, si ma uitam la Tom si Jerry si Laboratorul lui Dexter, si ma jucam cu papusi si masinute. Deci de unde le cocea mintea mea creata nu stiu. A da si am crezut in Mos Craciun pana pe la vreo zece ani si ma luam de par cu toti aia care ziceau ca nu exista si ma intimidau oamenii care se degizau in tot felul de personaje, inclusiv in Mosu, adica mama e mama, vecina e vecina, da’.. asta e Mickey Mouse, nu-l vezi in fiecare zi!! Ca sa vezi.

Bai, si dup-aia am crescut si am luat-o pe caile adolescentei, ca toata lumea, si totul a inceput sa se complice. Da’ rau de tot. Au aparut idei de genul “ care-i scopul si menirea mea si a omenirii?”, nu mai exista prost si destept, erau oameni diferiti cu diferite aptitudini, calitati si defecte, nu mai era frumos si urat, era “fiecare om are ceva frumos si ceva urat”, nu mai era “ce-i in mana nu-i minciuna”, era “ orice are o aparenta si o esenta”, nu mai erau oameni pe strada, era societate, nu mai erau baieti si fete, erau drepturi egale, misoginism si androginism. In fine si tot asa, ca as putea sa umplu vreo suta de pagini cu nu mai era si era altfel.

Si intr-o buna zi stai, te uiti in urma si te intrebi firesc “ da cand s-au complicat treburile asa?”. Si vrei cumva sa le simplifici si nu mai poti. Ba pe masura ce vrei sa le simplifici pe atata se complica. Eu cred ca asta-i principalul motiv pentru care majoritatea oamenilor sunt nostalgici dupa copilarie.

Ei si-acum.. vine intrebarea aia “and theeeen?”. Adica what next? Ce-a fost, e bine incheiat..dar ce va urma..ce va urma?! Nu reusesc sa imi dau seama. Adica da ok, exista planul A, planul B, C, D… optiuni posibilitati, cai. Ma refer la nivel de complicatii… pe zi ce trece descoperim, invatam, asimilam,uitam, aprobam, negam, ne razgandim sau devenim mai fermi, in fine, si totul se complica din ce in ce mai mult. Ok, unii dintre voi o sa ziceti ca nu-i asa, ca pentru voi totul e foarte simplu, da sa stiti ca va mintiti singuri. Ma intreb daca va veni o zi in care lucrurile sa fie mai simple, poate nu chiar asa ca la inceput, dar macar pe-aproape.

Da, am crescut, am evoluat. Am inteles ca valorile materiale nu-s o baza decat pentru ceea ce ajunge praf si pulbere si cu cat te indarjesti mai mult sa le ai cu atat o sa le ai mai putin, am inteles ca nu-i prea bine sa calci pe oamenii din jurul tau, si daca ei te calca pe tine, n-ai decat sa-i scuzi si sa-i lasi in urma… karma functioneaza fara gres, am inteles chestii legate de arte, de religii, de mentalitati, de psihologii, de filosofii, etc. etc. etc. Inca n-am inteles unde mi-a disparut al saptelea simt, daca il pot numi asa, acela de a simplifica.

Later edit, la cererea fanilor: Mini me. Isn't that a killer, or what?!