Intotdeauna mi-am dorit sa ma loveasca trenul.Nu radeti..stiu ca suna patetic si cu tenta de suicid..dar departe de mine gandul asta.
Dar mereu am avut o obesesie:cum e?Sa vina,doar sa il auzi, si apoi...ai simti ca te doare?Ti-ai da seama ca ai muri?Cum ar fi sa dispari subit..ai ajunge in intuneric, sau dimpotriva?Ai ramane tot acolo, in fata trenului,doar ca altfel?
Incet,incet gandul asta m-a cuprins si aparea chiar si in cele mai fericite momente ale vietii.Fiecare noapte de vise se sfarsea acolo,in fata trenului, dar niciodata nu dadea un raspuns.Nu ma trezeam haituita, ci doar intrebatoare.Apoi ma fura repede dimineata si timpul.
Imi imaginam cum ar fi sa apara un tren de nicaieri, in intersectie cand traversam, dintr-un perete cand stateam la coada, din tortul de la ziua mea, din ochii unor straini.Un tren care sa ma ia subit de acolo, de oriunde, si sa nu lase urma de mine, si tot ceea ce ma cunoscuse sa ma uite, ca si cum nu as fi existat, lumea sa fi devenit un martor mut al disparitiei mele.De aceea cred ca mi-a si fost intotdeauna frica sa ma apropii de vreo cale ferata.Eram acolo,in gara pe peron fata in fata cu intrebarea.Eram copil, eram tanara, eram pe moarte eram eu dar era si frica.Nu am curajul sa primesc raspunsul la intrebarea aceasta.
Ciudat lucru,insa curand mi-am dat seama ca noi suntem loviti de tren tot timpul.Nu pe o gara, ci in viata. Tradarea, deziluzia, pierderea, departarea, alienarea, durerea, indiferenta, moartea sunt doar cateva trenuri cu rute inoportune, dar pe care nu le putem evita.Vedeti, majoritatea nu murim, aparent devenim mai puternici, ba chiar ajungem sa mirosim trenul inainte sa il auzim, reusim sa fim loviti inainte sa ne loveasca cu adevarat.Ne salveaza asta mai mult?Nu putem sti, pentru ca o data invatat algoritmul, nu poti scapa de el.El insusi devine un tren care loveste.Prea fatalist, poate o sa spuneti...dar chiar si cei care prind trenul ajung sub el.Nu suntem feriti de durere..si garile sunt la tot pasul.Si unde e cel mai bun capat de linie?Cum scapi de un tren,daca nu poti?Poti sa te prefaci ca nu exista, dar apoi nu vei mai avea nici macar voluptatea momentului, te vei trezi acolo zacand intre sine, trebuind sa te ridici la loc, fara sa stii de ce.
Asa ca am invatat un truc: in fiecare dimineata verific mersul trenurilor.Care va fi ruta zilei?
duminică, 17 februarie 2008
Departe de sinele reci
Intotdeauna mi-am dorit sa ma loveasca trenul.Nu radeti..stiu ca suna patetic si cu tenta de suicid..dar departe de mine gandul asta.
Dar mereu am avut o obesesie:cum e?Sa vina,doar sa il auzi, si apoi...ai simti ca te doare?Ti-ai da seama ca ai muri?Cum ar fi sa dispari subit..ai ajunge in intuneric, sau dimpotriva?Ai ramane tot acolo, in fata trenului,doar ca altfel?
Incet,incet gandul asta m-a cuprins si aparea chiar si in cele mai fericite momente ale vietii.Fiecare noapte de vise se sfarsea acolo,in fata trenului, dar niciodata nu dadea un raspuns.Nu ma trezeam haituita, ci doar intrebatoare.Apoi ma fura repede dimineata si timpul.
Imi imaginam cum ar fi sa apara un tren de nicaieri, in intersectie cand traversam, dintr-un perete cand stateam la coada, din tortul de la ziua mea, din ochii unor straini.Un tren care sa ma ia subit de acolo, de oriunde, si sa nu lase urma de mine, si tot ceea ce ma cunoscuse sa ma uite, ca si cum nu as fi existat, lumea sa fi devenit un martor mut al disparitiei mele.De aceea cred ca mi-a si fost intotdeauna frica sa ma apropii de vreo cale ferata.Eram acolo,in gara pe peron fata in fata cu intrebarea.Eram copil, eram tanara, eram pe moarte eram eu dar era si frica.Nu am curajul sa primesc raspunsul la intrebarea aceasta.
Ciudat lucru,insa curand mi-am dat seama ca noi suntem loviti de tren tot timpul.Nu pe o gara, ci in viata. Tradarea, deziluzia, pierderea, departarea, alienarea, durerea, indiferenta, moartea sunt doar cateva trenuri cu rute inoportune, dar pe care nu le putem evita.Vedeti, majoritatea nu murim, aparent devenim mai puternici, ba chiar ajungem sa mirosim trenul inainte sa il auzim, reusim sa fim loviti inainte sa ne loveasca cu adevarat.Ne salveaza asta mai mult?Nu putem sti, pentru ca o data invatat algoritmul, nu poti scapa de el.El insusi devine un tren care loveste.Prea fatalist, poate o sa spuneti...dar chiar si cei care prind trenul ajung sub el.Nu suntem feriti de durere..si garile sunt la tot pasul.Si unde e cel mai bun capat de linie?Cum scapi de un tren,daca nu poti?Poti sa te prefaci ca nu exista, dar apoi nu vei mai avea nici macar voluptatea momentului, te vei trezi acolo zacand intre sine, trebuind sa te ridici la loc, fara sa stii de ce.
Asa ca am invatat un truc: in fiecare dimineata verific mersul trenurilor.Care va fi ruta zilei?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu